„All my f*ing warriors!”

Există o anume senzație foarte plăcută în creier și în corp, atunci când descoperi o melodie sau o trupă nouă. Nu știu dacă trăirea asta are un nume sau nu, dar e foarte aproape de bucuria aia când te vezi cu un prieten la o bere.

Și prima dată când am simțit asta a fost când am început să ascult The Prodigy. N-am crezut că o să scriu vreodată un text despre asta, dar, până la urmă, n-am crezut că am să fac multe lucruri și, iată-mă la aproape treizeci și doi de ani că le-am pus pe o listă și le-am dat „checked”. Nici nu cred că pot să vorbesc în numele unei generații – suntem prea mulți și prea diverși, dar într-un loc ne întâlnim cu toții: la un concert.

Într-un anume fel, am fost privilegiați – în sensul în care părinții și profesorii noștri erau acei oameni care învățaseră rusa și nu engleza la școală, așa că, la chefurile din sala festivă puteam strecura câte un Smack my bitch up, fără ca adulții să fie oripilați. Și nici n-am devenit mai violenți, din cauza asta. Făceam doar un culoar și alergam de nebuni, dând din cap ca demenții până amețeam, încercând să imităm dansul lui Keith Flint din Firestarter. Apropo, dacă există doi artiști a căror reacție să mă fi speriat în copilărie, ăștia doi ar fi Dida Drăgan și Keith.

Când am mai crescut puțin, nu prea mult, dar suficient să acumulăm suficientă furie în noi, nimic nu te elibera mai tare ca momentul ăla în care dădeai play la The Fat of the Land. Și dacă mai aflai că încă cineva din anturajul tău simte la fel, păi… deveneați frați de cruce. La localul din P-ța Muzeului unde obișnuiam să chiulim în gașcă, era un tonomat muzical, care funcționa cu fise de 50 de bani. Puneam mână de la mână, făceam chetă, ca să ascultăm la heavy rotation Voodoo people și Poison, că doar astea două track-uri erau în playlist. Pe vremea aia, internetul nu era atât de prezent în viețile noastre și atunci când auzeai o piesă preferată la radio, televizor, bar, tonomat sau mai știu eu ce, era… cum să descriu?… Crăciunul! Nici nu credeam că vreodată am să ajung la vreun concert The Prodigy, așa că vă puteți imagina cum am numărat lunile și zilele până în iulie 2009 când urmau să concerteze la Peninsula. Gândul ăla m-a ținut în priză: „dacă-ți dai examenele, mergi la concert”, „dacă-ți dai licența, nici nu mai contează, mergi la concert”, „dacă scoți premiera spectacolului, mergi la concert” și așa mai departe. Așa am trăit jumătate de an. Aveam un scop clar și nimic altceva nu mai conta.

Și-acum am să vă împărtășesc ce am simțit prima dată la un concert cu patruzeci de mii de oameni. La școală se întâmplă să teoretizăm foarte mult termeni și concepte, să le dăm definiții oarecum elitiste, unor trăiri absolut organice. Eu încerc s-o zic mai simplu: nu știu dacă ți s-a întâmplat să fii unul dintr-o imensă masă de oameni necunoscuți (patruzeci de mii la număr, să zicem) care sar toți deodată când un supra-om de pe scenă urlă-n microfon „Jump”! Și fericirea îți pompează în stomac la fiecare beat din boxe și aproape urcă spre extaz. Simți că poți face orice. Și, în drum spre casă mi-am zis: „aaa, deci asta înseamnă catharsis. Asta voia Aristotel ăla să zică.” Asta a făcut The Prodigy cu mine și cu alții patruzeci de mii din acea seară. Vă dați seama ce înseamnă pentru un artist să creeze aceste experiențe personale în atâția oameni într-o singură seară? Trebuie într-adevăr să fii supra-om și nu oricine poate face asta.

De azi Keith Flint nu mai e, dar cei care l-au ascultat vor continua să rămână „războinicii lui din primul rând”. RIP