Îmi amintesc de prima dată când am intrat într-un teatru: stăteam la o lojă, rang 2, partea dreaptă și fruntea cu breton îmi ieșea puțin peste nivelul balconului. Îmi legănam picioarele care nu atingeau podeaua și mă uitam la sala plină, cu doamne și domni reprezentând cel mai înalt nivel de eleganță, după cum credeam atunci. Și catifelele roșii care mă înconjurau îmi dădeau senzația că suntem toți înăuntrul unei cutii de magician. Nu vedeam praful, materialul ros de pe la colțuri, zgârieturile de pe balustradele lustruite, sau „sărmăluțele” ca de nuntă din coafura femeii din loja vecină, care venise înfășurată într-o blană imensă. Nu, vedeam Rigoletto și eram furată de decor, lumini, costume și oameni în toată firea care se jucau, așa cum ne jucam noi în curtea blocului. Probabil că atunci a început să mă fascineze lumea asta: exista, deci, un loc așa ca Neverland, unde jocul nu se termina niciodată și nimeni nu ieșea la balcon să te cheme în casă. Aș da orice să mai pot simți magia de atunci, fără replici și gânduri de genul: „da, frumos, DAR …” sau „îți spun cum a fost, dar nu aici…”.
Ce mi-a rămas e fascinația pentru legendele și miturile urbane legate de lumea teatrului, în special cele care-mi dezvăluie un univers ca-n filmele lui Tim Burton sau Fantoma de la Operă al lui Gaston Leroux. Pentru că, așa cum am realizat mai târziu, scena e un spațiu plin de „fantome” care prind viață, de superstiții și de ritualuri. Vreau să vorbesc de existența unui astfel de personaj despre care am aflat de curând. Poate am fost eu ignorantă sau poate că blestemul lui a fost să se piardă în istorie. Îl chema Michael Maddox, se născuse în 1747 în Anglia și inaugurase primul teatru Bolșoi din Moscova. Actuala clădire datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea și este a treia variantă construită pe aceeași fundație de pe strada Petrovka. Primele două au ars în condiții mai mult sau mai puțin suspecte. Maddox, echilibrist în trupe de teatru ambulante, matematician, ceasornicar și afacerist a rămas fără vreo reprezentare în arhive.
Singurele lucruri care se știu cu certitudine despre el sunt că umbla aproape întotdeauna înfășurat într-o mantie purpurie și faptul că personalitatea lui a inspirat post-mortem povestiri gotice. Se zicea că era singurul supraviețuitor din familia unui actor englez, Tom Maddox, înecată într-un accident cu un cargobot. Bebelușul, a plutit ca Moise, într-un leagăn, până la țărm.
În tinerețe a pășit pe urmele tatălui său, ca entertainer în târguri din țară, creându-și o reputație destul de colorată, în care magia era amestecată cu șarlatania; umbla vorba că făcuse un pact cu diavolul. Drumurile l-au dus la Moscova, unde a intrat în contact cu prințul Piotr Urusov, desemnat de Ecaterina cea Mare ca responsabil cu organizarea spectacolelor lirice, de teatru, balet și a altor evenimente de gen. Astfel și-a început cariera de impresar în sfera artistică, într-o țară în care negustorii habotnici de la care împrumutase mii de ruble, îl vedeau ca pe Anticrist. Cariera lui Maddox în țara adoptivă a fost un soi de „echilibristică” între protectori, parteneri de afaceri și creditori.
Teatrul său de pe strada Petrovka era în strânsă legătură cu orfelinatul din cartierul Kitay Gorod, fondat de guvernatorul imperial, Ivan Bețkoi în 1763. Inspirat de ideile iluminismului, Bețkoi a gândit această instituție ca o oportunitate de emancipare a copiilor cetățenilor de rând, dar și ca modalitate de integrare a orfanilor în societatea moscovită. Pentru Maddox, acești copii reprezentau o mână de lucru ieftină și eficientă. Sub imaginea de binefăcător plin de generozitate, care oferă un viitor acestor minori dezavantajați, Maddox a produs peste patru sute de balete, opere și spectacole de teatru, cu costuri minime. Copiii luau cursuri de balet și de teatru, își construiau decorurile, își coseau costumele și „distrau” nobilimea din sală. Uneori, din ce în ce mai des, se întâmpla ca fetele care locuiau în orfelinatul din Kitay Gorod să fie „vândute” sau violate de către personalul teatrului. Ca atare, Bețkoi urmează să emită o directivă prin care să închidă orfelinatul, dar englezul, făcând apel la guvernatorul general al Moscovei reușește să-l convingă pe acesta ca orfelinatul să fie absorbit de teatrul său. „Fabrica sa de iluzii”, creată pe datorii neplătite, scandaluri, reputații proaste și decadență a luat sfârșit în 1805, când un incendiu izbucnit din cauze necunoscute a ras construcția din temelii.
Maddox a devenit o iluzie, la fel ca arta pentru care a făcut așa-zisul „pact cu diavolul”.
Citește mai multe în
cartea lui Simon Morrison -
Bolshoi Confidential (London. 4th Estate)
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.