Zombie

Se împlinește o lună de când am adoptat un motan. S-a născut în plină pandemie, mai exact în preajma Paștelui. I-am văzut poza pe net, în care afișa o mină de extraterestru, cu ochii mari depărtați și, la vremea respectivă, complet orbi. Și am zis „el e”. Am luat legătura cu tipa care postase poza – o fată foarte faină, care mi-a zis „al tău e”. Mi-a povestit că se născuse rece și cam… mort, după care mama-pisică reușise să-l resusciteze cumva și se trezise la viață. Și-atunci mi-am zis „clar, al meu e” și l-am numit Zombie, pisica cu 8 vieți. Părerile prietenilor și cunoscuților au fost împărțite, de la „ai făcut o alegere foarte bună” și „în sfârșit, ai intrat în rândul lumii” la „ce-ți venii? o pisică? …really?” și „crazy cat lady starter kit”. Cochetam de multă vreme cu ideea adopției, însă ani de-a rândul mi-am pus piedici invocând programul încărcat, plecările sau mai știu eu ce și refuzând să afirm că, până la urmă (și-n adâncul sufletului) nu eram pregătită să-mi iau o asemenea responsabilitate. Și am crezut că momentul în care o să fac acest pas, va fi unul cu totul special. Dar n-a fost așa, era o după-masă ca oricare alta și am luat decizia în cinci secunde.  Sincer, până în acel moment, comentariile posesorilor de feline mă lăsau rece și le treceam cu vederea (cu una-două excepții, aceștia fiind prieteni dragi, cu animale cu care ajunsesem să interacționez și de care mă atașasem).  Așa că am ajuns în totală lipsă de informații pe site-uri de animale, căutând litiere, boluri de mâncare, cuști de transport și jucării urâțele, întrebându-mă de ce le-ar atrage tocmai astea atenția pisicilor. Și-apoi, au venit întrebările: „ce tip de nisip e mai bun pentru litieră?”, „hrană umedă sau uscată?”, „recompense…pentru ce?”. Și-au mai venit și vizionările de genul „How to introduce a cat to its new home?”, „Kitten care: part one, two, three… one hundred”, „how to litter train baby kittens” blablabla. Și cu cât m-am interesat mai mult, cu atât am început să mă îndoiesc de capacitățile mele de „viitoare mamă adoptivă a lui Zombie”.  Mai ales când mi s-a spus „mare greșeală ai făcut că ai luat silicat, o să-ți facă peste tot prin casă numai în litieră nu”, sau „n-ai să dormi câteva nopți bune”. Prin urmare, în ziua în care l-am luat, eram întru totul pregătită s-o dau în bară – mai ales că m-a frapat cât era de mic. Nu-mi dădusem seama din poze, dar privindu-l, am realizat că imaginile erau în mărime naturală, ochii-i avea albaștri și burta destul de chilugă și de rozalie. Și-atunci mi-am zis din nou „al meu e și nu are pe nimeni altcineva”. Și de undeva, nici eu nu știu de unde, mi-a apărut o voce pițigăiată care i se adresa, o voce în care am recunoscut-o pe bunică-mea, posesoare de mai multe pisici de-a lungul vieții. Cu siguranță, o pisică reprezintă acel „crazy cat lady starter kit”, despre care glumeau prietenii mei 😛

În orice caz, zilele trecute ascultam sezonul 2 al podcastului lui Phoebe Judge, This is love. Unul din episoade e dedicat în totalitate pisicilor. Și acolo zice, așa ca un fapt divers, că de-a lungul istoriei, dictatorii au urât aceste animale. De ce? Pentru că sunt independente și trăiesc doar în conformitate cu propriile decizii. Pe scurt, sunt spirite libere. Și-am aflat asta pe pielea mea tot mai zgâriată. Ce-am observat, însă, în ultima lună este că, în bula rețelei mele de socializare, lumea adoptă pisici în masă. Și mă gândeam că poate, undeva în subconștientul nostru, s-a sedimentat un soi de simbolistică a felinelor, care ne face să acționăm în acest sens. Mă gândeam la ideea de reînviere, renaștere, vindecare – exact lucrurile de care majoritatea din noi avem nevoie după o perioadă ca asta. Dar cine știe, n-am mai trăit o pandemie până acum și nici n-am mai luat în tutelă o mâță. Dar ce pot să zic cu certitudine este faptul că zilele mele arată diferit: pe lângă nuanțele de până acum, am mai adăugat combinația alb-portocaliu a blăniței lui Zombie, care-și schimbă textura, forma și mărimea în fiecare zi și eu îmi dau seama de asta doar văzând pe al câtelea raft din bibliotecă a reușit să se cațere. Iar chiar acum, în momentul în care scriu, îmi dormitează (ca de obicei) pe picioare și-mi dă un sentiment frumos de „acasă”.